Drum necunoscut

Mi se pare că totul se mişcă și se învârte, fără ca eu să am vreo putere de a interveni.  Reușesc cu greu să-mi deschid ochii. Privesc şi constat că simţurile nu mă înşală. Mă aflu prins într-un telescaun şi mă deplasez spre o direcţie precisă.

Această direcție nu este tot atât de precisă pentru mine, deoarece nu ştiu de unde vin şi nici unde merg. Ştiu cine sunt dar nu ştiu cum am ajuns acolo.

Între timp, telescaunul mă poartă în continuare în zone necunoscute mie. După un timp constat că nu mă deplasez doar în aer, ci și  printr-un tunel. Toate imaginile sunt ca într-un film alb-negru. Mă uit în faţă, apoi în spate, ca să vad dacă mai este cineva pe acolo…Nu este nimeni, sunt doar eu!

Pereţii sunt albi, negri și combinaţii de alb-negru. Deplasarea se desfășoară cu o viteză mică, astfel că în timp ce mă aflu în mişcare pot să mă și gândesc.

Deodată, tunelul se termină. Încep să urc încet și mă tem că mă pot lovi la cap în zona superioară a acestui tunel. Îmi pun capul între picioare, aşa cum ştiam că se face în caz de cutremur. Oricum eram într-un asemenea cutremur, cel al vieţii mele. Mă gândesc să bat în lemn, un principiu care mi-a rămas întipărit în memorie din copilărie, datorită vieţii la casa bătrânească a părinţilor mei. Însă nu este nimic din lemn pe acolo, poate doar capul meu….

Urcarea continuă iar mie mi se pare totul o eternitate. Culorile mohorâte îmi provoacă a stare de nelinişte. Deodată mişcarea încetineşte şi mă opresc în faţa unei uşi similară cu lifturile de pe timpuri. Uşa se deschide.  Am ajuns sus, desupra la tot ceea ce ar putea fi. Privesc în jos, chiar în momentul în care telescaunul o porneşte spre ușa deschisă.

Într-o încăpere izolată cu sticle observ oameni în halate, însă nu le văd feţele pentru că stau cu spatele la mine.  Acestia lucrează la o banda rulantă. Aş vrea să văd ce fac acolo dar nu mai am timp, pentru că trec peste zona unde se aflau acestia. 

Încep să cobor, iar prin fața mea trece o persoană care are fața acoperită cu o hartă. Încerc să strig la el dar nu pot, vocea mea… a dispărut. Mă simt ca în filmele de groază însă presimt că voi afla în curând răspunsurile la dilemele care mă bântuie. Mai trec pe lângă o persoană în halat, ajungând aproape de podeau din gresie a încăperii.

Mişcarea este încetinită. Ajung lângă o bandă rulantă. Trec şi mă opresc în fiecare loc, unde se află câte o  hârtie şi un creion. Mă apuc să citesc şi după ce termin, sunt deplasat mai departe, spre alte asemenea locuri cu înscrisuri.

Nu înțeleg logica notițelor de pe documentele pe care le parcurg.  Pe fiecare hârtie se află idei, planuri pe care poate le-a făcut ori ai vrut să le facă, sau trebuie să le facă cineva?

În timp ce parcurg informațiile îmi dau seama că în notițe se află doar lucruri și fapte negative. Una se potriveşte cu ceva, dar nu ştiu cu ce anume, așa că o notez cu creionul pe o altă hârtie. În acel moment apar lângă mine două persoane. Una dintre ele îmi oferă două bilete pe care le perforează: una era plină de informații, iar cealaltă este albă….

Telescaunul se oprește și mă simt eliberat. Mă ridic și urmez calea pe care se deplasează cele două persoane. Cobor niște scări și deschid uşa care-mi împiedică trecerea iar o lumină puternică mă orbeşte pentru moment. Ies năucit iar apoi mă opresc în faţa unei maşini mici de culoare roșie și aud o voce:

• Du-te cu maşina. Rezolvă problema!

Atât reuseșc să aud după care cele două persoane dispar. Între timp, un bărbat aflat în maşină îmi face semn să urc. Mă conformez. Mă asez în faţă, în dreapta lui. Îmi spune să conduc. Mă gândesc dacă ştiu să conduc, însă instantaneu apăs pe ambreiaj şi maşina se deplasează în mod automat. Apăs pedala de acceleraţie dar maşina se deplasează la fel de încet, cu o viteză constantă. La un moment dat, bărbatul îmi face semn să opresc.

 De pe bancheta din spate, coboară un copil care intră pe poarta unei școli, ajutat de colegul meu din mașină. Privesc atent în jur și totul pare cunoscut dar totuși nimic nu pare real.  Partenerul meu din mașină revine și se urcă din nou lângă mine. Acum parcă nu are barbă, așa cum avusese la început.

Pornesc din nou mașina. La un moment mă gândesc la faptul că mașinile au volanul pe partea stânga… Nu apuc să-mi termin gândurile pentru  că banda pe care mă deplasez este blocată de o altă maşină, în timp ce pe cealaltă bandă, pe contra-sens, staţionează un alt autoturism, al cărui șofer mă privește intens. Eu rămân înmărmurit şi opresc mașina care însă continuă să se deplaseze, împingând vehicolul care ne încurca.

Aud vocea celui care se află cu mine în mașină și este una sumbră. Privesc la şoferul din faţă care-și porneşte maşina. Oare urmează să vină peste noi? Nu. Se îndepărtează, manevrând mașina cu spatele. Mă bucur şi mă grăbesc să plec, dar trec cu aceeasi viteză constantă de maşina care se pusese în calea noastră și în care şoferul începe să citească un ziar….

Drumul devine liber şi drept. Păcat că nu pot merge cu viteză mai mare. Oare unde duce drumul? La un moment dat începem să tot urcăm și suntem primiți cu bucurie de razele solare. Ne deplasăm ca pe o minge rotundă… urcăm…

Oare mergem acasă, mă gândesc eu fericit, moment în care maşina se desprinde de sol şi simt că zburăm ….

Publicat în antologia: Primăvara se numără prozele, Editura Inspirescu, 2021