Azi poate fi ultima noastră zi

Ochii mi s-au deschis. Privesc în jur. Este o cameră mică în care se află doar un dulăpior mic și alb. Stau în pat. Vreau să-mi mişc mâna dar nu pot. Întorc capul şi văd că sunt legat la mâini. Mă uit la picioare. Şi ele sunt legate.  Stau şi mă gândesc ce caut acolo. Apoi mă întreb cine sunt. Nu-mi amintesc nimic… nici trecutul, nici prezentul. Mă bucur totuși că pot gândi.

 Se deschide uşa şi apare un bărbat în vârstă, într-un halat impecabil de curat. Se uită la mine şi-mi zice:

  • Te- ai trezit? Trebuie să dormi ca să-ţi revii – şi scoate o seringă din buzunar, al cărui conţinut mi-l injectează fără a mă putea opune în vreun fel anume.

Eu simt cum mă apucă o moleşeală şi o stare de amorţeală, adormind din nou.

Încerc din nou să mă ridic. Nu pot. Îmi amintesc brusc anumite frânturi din trecut, sau poate este doar un film? Sau un vis?

Eram la o masă cu un tânăr înalt şi slab. Mâncam… cred că spanac. Era după un concurs cu 10 probe în care  nimeni nu reuşea să treacă de ele. Prima probă era cu niște imagini, cu oameni pe un ecran şi trebuiau puși într-o ordine logică… Nu mai ţin minte ce ordine, ce logică…

Îmi aduc aminte de imaginile a două fete, iar una dintre ele arăta cu degetul numărul 1 iar cealaltă cifra zero. Ştiu că le-am pus într-o ordine şi i-am dat biletul colegului din stânga mea. Apoi venise un bărbat care-l lăudase pe acesta şi el fericit înfuleca efectiv spanacul. Apoi o voce şoptea, în spatele colegului, din stânga lui :

  • Nu este bine să minţi şi să furi ideile altuia…

Atât îmi aduc aminte. Ceva… departe de mine mă îndemna să persist în încercările de a-mi aminti de mine. Dacă doctorul mă întreba cine sunt şi nu puteam să-i spun, rămâneam pe veci aici… unde sunt. Dacă fac pe mutul sau pe paralizatul, am aceleași sanse.

      Brusc mi-am adus aminte că alergam cu o fată ca să dăm un telefon. Am văzut un magazin cu bancomat. Ne-am oprit și ea a scos o surubelniţă și încerca să deschidă ușa de la intrarea în magazin, din zona bancomatului, ca să intrăm înăuntru.

Între timp apăruseră două femei în vârstă, îmbrăcate în hainele de plecare spre casă, la geamul magazinului.

Acolo era şi o tânără slăbuţă cu o bluză albă şi fustă scurta roşie. Mă duc eu la uşă, îi rog să ne lase să dăm telefon. Spun că avem o probemă, fata a fost răpită … sau ceva de genul.., le explic,. Femeile îmi fac semn și mă trimit să vorbesc la microfonul de la uşă…

Tânăra slăbuță sună pe cineva, pe telefonul fix, ne lasă să intrăm şi fata care mă însoțea oferă explicaţii, la același telefon. Mulţumesc femeilor şi plecăm.

Pe drum îi spun fetei să se ascunde şi eu merg mai departe.. Caut ceva.

Apoi mă opresc și stau pe o stradă laterală, mai întunecată, iar din spatele unei porţi mă privesc nişte femei.

Aştept un autobuz… Văd printre case acel autobuz… cred că este 09 după cum vine, spre stație. Alerg după autobuz, dar nu-mi amintesc dacă l-am prins.

Apare din nou bărbatul cu halatul alb, impecabil de curat. Închid ochii şi nu-i deschid simţind cum îmi dă injecţia, după care adorm din nou.

Deschid ochii din nou. Oare a câta oară?

Încerc să descopăr noi amintiri. Parcă îl văd pe colegul ce câştigase ceva, la o masă cu un bărbat elegant, în costum, alături de o domnişoară cu o rochie roz. Bărbatul în costum îi spusese:

  • Trebuie să ai grijă să nu ajungem la spital. Nici eu nici tu. Oricine din familie ajunge acolo, va pieri.

După ce spune aceste lucruri începe să vorbească la telefonul mobil. Tânărul şi fata se ridică şi pleacă pe ascuns. Când să comande mâncarea, omul în costum descoperă că este singur. Eu parcă merg după ei… sau nu…

Parcă sunt la un spital. Încerc şi eu să mănânc ceva de pe hârtie dar o altă pacientă le strânge. Îşi cere scuze că a repezit o altă fată dar aceea părea încrezută şi mironoşiţă. Se urcă pe pat şi scoate becurile din lampă. Se face întuneric. Taie sfoara de la piciorul unui bărbat şi acesta fuge. Se aude gălăgie.

Este amintire sau coşmar datorită faptului că sunt la spital? Trebuie să aflu cumva. Să plec…

Brusc îmi revine o altă amintire. Plecam de la spital, de la un om important şi decid alături de alte două fete,  sau băieţi… parcă, să mai rămânem.

Mă gândeam să plec la vechiul hotel care nu ne place, dar apare un microbuz. Cunosc şoferul şi ne îmbrăţisăm. Ne va duce el chiar la pensiunea lui, dar întâi intră într-o curte…

Mă forţez şi îmi amintesc ce scria pe microbuz ANNIE. E un pas…

Apare din nou omul în halat alb şi-mi face injecţia. Îmi promit solemn că o să fie ultima, după care o să-mi iau măsuri pentru a fugi… Vreau să ştiu cine sunt şi ce este cu mine.

Deschid ochii simțind o umbră. Mă uit și o văd pe fata cu care fugisem. Trebuia să stea ascunsă. Oare este ascunsă în spital, sau nu sunt la spital? Mă uit în jur și văd doar o încăpere cu pereți albi, un calculator și conexiunile acestuia la perfuzie și la brațele și picioarele mele. Încăpera nu are ferestre ci doar o ușă. În interiorul nu se află mobilier. Îmi întorc privirea spre fată dar ea a dispărut. Între timp apare bărbatul în halat alb. Mă uit spre el și apoi închid ochii. Trebuia să fac ceva ca să nu mă conecteze din nou la perfuzie. Stau și aștept să adorm.

Trec câteva secunde și deschid ochii. Bărbatul a plecat. Reapare fata care-mi face semn să tac. Desface perfuzia de pe piciorul meu stâng, de pe mână și constat că furtunul fusese obturat de niște agățători de rufe….

Cred că visez… adorm.

Deschid ochii și privesc în jur. Aud vocea unui bărbat:

  • S-a trezit!
  • Ce bine! Cum ești? – mă întreabă fata care trebuia să se ascundă.

Privesc în jur și constat că mă aflu într-o cameră mai specială unde se aflau un birou cu calculator, o masă cu scaune și o bibliotecă. Pereții au culoare galbenă. Îmi ridic ușor capul dar durerea mă apasă și mă las înapoi pe pernă. Între timp mai apare un băiat cu cămașă albastră și o fată cu o rochie roșie.

  • Ești bine?
  • Știi cine ești?

Mă uit la ei și mă întreb dacă ei nu sunt cumva gândurile mele. Adorm și aud ca prin vis:

  • Dacă nu-și revine, vom fi morți. O să  descopere dispariția lui.

Deschid ochii și mă uit în jur. Sunt în camera galbenă. Îmi mișc măinile și constat că mă ascultă. La fel și picioarele. Mă ridic încet, sprijinindu-mă în cotul drept. Ajung în poziția șezut. Îmi pun picioarele pe pardoseala rece și  vreau să mă ridic. Piciorul drept pare fragil, deci mă sprijin pe piciorul stâng. Mă împing cu ambele mâini de pat și sunt în picioare. Sunt fericit dar nu pentru mult timp! Cad și mă lovesc de piciorul patului. Zgomotul făcut de mine face ca ușa să se deschidă, dar nu apuc să văd cine este.

Văd doar multe stele verzi și albastre pe un fundal roz. Aud voci dar nu cred că sunt nebun… Trebuie să aflu cine sunt și ce caut…

Deschid ochii și văd din nou verde. Dar nu sunt stele ci părul fetei care trebuia să stea ascunsă. Mă ajută să mă ridic. Apare și bărbatul cu cămașa albastră  însoțit de fata cu rochie roșie:

  • Ești bine?
  • Cred – spun eu fericit că am reușit să scot un cuvânt.

Mă ridic și mă îndrept spre fereastră și ridic jaluzele. Beznă.

  • Lasă-le jos – zice băiatul și  lasă storurile jos.
  • Este noapte?
  • Nu știm. De la un timp, răutatea oamenilor a făcut ca ziua să nu mai vină. Avem doar noapte!
  • Cum?
  • Trebuie să rezolvăm problemele, altfel vom trăi doar în beznă și vom muri cu toții.
  • De ce?
  • Doar tu ne poți spune.
  • Eu? – întreb mirat. Ce am făcut eu?
  • Nu știu… Ai lucrat cu colegul tău la un proiect și de atunci oamenii au devenit adevărate fiare, fără suflet.
  • Cum așa?
  • Nu-ți amintești? – întreabă fata cu rochie roșie
  • Nu…
  • Deci nu avem nici măcar o sansă. Cred că i-au șters memoria – spune băiatul
  • Memoria mea…. Eu am … minte… memorie…
  • Puterea minții – spune fata în roșu privindu-mă insistent
  • Da… da…
  • Te las la laptop – întervine fata cu părul verde.
  • Pe mine? – înteb eu. Nu mă descurc.
  • Puterea minții… încearcă – zice fata cu părul verde iar ceilalți participanți la discuție mă privesc cu interes.

Mă îndrept spre birou, încet pentru că mă doare piciorul drept și am un cucui în cap, acoperit cu o cârpă rece.

Mă așez la birou și mă uit la tastele laptopului. Îi fac semn cu capul, fetei cu părul verde să intervină, să facă ceva astfel încât obiectul din fața mea să facă ceva util. Ea se apropie și apasă butonul de pornire. Zâmbesc pentru că-mi place cum se derulează cadrele ecranului din fața mea.

Fata în roșu suspină. Băiatul cu cămașa albastră scrie câteva cuvinte pe o hârtie și i le dă fetei cu părul verde. Ea dă din cap și scrie pa spatele biletului: ANNIE.

Mă uit la acele litere și-mi aduc aminte de numele microbuzului. Apoi văd o poză. Fata cu părul verde îmi spune:

  • Este fostul tău coleg, care cu marele cercetător și asistenta acestuia au schimbat lumea.
  • Cum?
  • Au făcut astfel încât oamenii să fie răi și să asculte doar de el.
  • Este rege?
  • Nu. Folosește războiul psihologic.
  • Adică?
  • Informația… transmisă prin computer.
  • Ai reușit să faci un program pe calculator care induce anumite stări celor care-l folosesc. Ceea ce ai programat tu, a fost introdus în jocuri, în diverse situri și oamenii sunt influențați. A crescut criminalitatea, violurile iar prin anarhie, unii au devenit bogați.
  • Cine?
  • Cercetătorul, colegul și soția acestuia, asistenta cercetătorului.
  • I-am văzut? Îi cunosc…pe toți?
  • Da. Ai fost cu mine când au încheiat o afacere la restaurant.
  • Tănărul și fata cu rochia roz – spun eu
  • Da! Apoi au renunțat la cercetător și vor să preia puterea. Bătrânul are însă un atuu cu tine. Doar tu știi să programezi secvențele din program, deși la testul lui de capacitate ai făcut doar nouă puncte din zece. El te ținea într-o stare de adormire ca să te poată folosi, să te reactiveze la nevoie.
  • Hm… Și cum funcționează programul?
  • Ai folosit Dark Web – Internetul ascuns, situri și servere private pe care nu le detectează multe persoane. Ai făcut jocuri pe calculatori, filme iar mesajele transmise erau virusate, dar acest virus nu era doar în calculator, se transmitea și oamenilor, ca niște ordine de executat.
  • Am făcut eu toate acestea?
  • Da… Nu știu.. cum…
  • Uite „azi poate fi ultima noastră zi” – își  întoarce fata cu părul verde biletul cu inițialele de la microbuz.

Mă plimb încet prin cameră. Cum de am putu fi un geniu și acum sunt un om pierdut? De ce nu pot gîndi logic… puterea minții.

Iau bilețul cu inițialele și le trec una sub alta. Încep să completez:

Adevărul

Nemuritor

Nostalgia

Iubirii

Empatie

După ce completez îmi aduc aminte de ceva. Nu sunt sigur despre ce este vorba. Scriu din nou inițialele. Gata, am înțeles. Deschid laptopul.

Nu se poate inițialele alese de mine completează alte cuvinte. Intru în program… Parola… Care este? Trebuie să fie un nume drag, o poreclă.

Aveam vreo iubită? Nu cred. Dar îmi place fata cu părul verde. O să încerc parola cu numele meu… dar care este numele meu?

Oftez. Număr caracterele de la parolă și le compar cu cuvintele rostite și transformate în litere,, numărate pe degete. Tastez: „fata cu părul verde”. Calculatorul îmi răzpunde: acces permited.

Reusesc să intru în mesajul programului. Constat că cuvintele inițialelor au fost schimbate. Erau:

Aroganță

Nebunie

Nepăsare

Invidie

Egoim

Modific cuvintele și salvez programul. Habar nu am ce am făcut. Mă apucă somnul. Mă uit speriat în jur, după bătrânul cu halatul alb… Nu este nimeni. Ațipesc.

Simt o durere plăcută. Deschid ochii și vă o lumină care trecee printe găurile de la jaluzele. Mă duc spre geam și constat că Soarele începe să apară pe Cer. Ușa se deschide încetișor și fata cu părul verde îmi aduce mâncare pe o farfurie. Nu este spanac!

Zâmbesc și întreb:

  • Ce s-a întâmplat?
  • Oamenii devin mai buni. Soarele, Cerul și Divinitatea s-au gândit să mai ofere o șansă oamenilor.
  • Eu am schimbat ceva?
  • Da. Gândurile oamenilor s-au schimbat, uneori doar niște cuvinte decid destine.
  • Ciudat. Nu credeam în puterea cuvântului, atât de mult!
  • Omul este precum vântul, merge în direcția în care bate și caută să scape de ceea ce nu-i place fără a ține seama de cei din jur.
  • Aroganță?
  • Nu doar nepăsare ci pur și simplu egoism.

Zâmbesc pentru prima oară. Tresar:

  • Cercetătorul?
  • A pierdut. Știi, ciudat este că dacă în toată lumea ar exista doar  doi oameni, tot nu s-ar înțelege perfect. Fiecare persoană are propriile ambiții și mintea lui, trece dincolo de realitate. Oamenii trebuie să conviețuiască, să se accepte. Nu trebuie să fie unul mai puternic de cât altul ci doar om.
  • De aceea nu-mi place puterea, deci… nici spanacul!

Mă uit la fată și-i zâmbesc. Ea își apropie buzele de ale mele, nu înainte de a-mi spune:

  • Ochii tăi m-au cucerit! Nu uita, fiecare pas este un nou început!

Simt o durere puternică. Mă doare puțin capul. Îmi ridic privirea și-l văd pe colegul meu de cameră agitat. Își aranjează cămasa mov și mi se adresează:

  • Hai! Te rog să-ți revii. În tine este baza mea. Nu am învățat nimic dar tu ești specialist în programare.
  • Da…da… Am un virus în cap – zâmbesc eu puțin forțat.

Nu înțeleg dacă visez sau este relitatea pură. Mă ridic încet și constat că nu am probleme de deplasare. Mă duc la geam și ridic storurile. Ador lumina soarelui. Mă uit spre stradă. Lumea se grăbește. Deschid fereastra și ascult ciripitul păsărelelor.

Pe trotuarul de vizavi, o tânără slăbuţă cu o bluză albă şi fustă scurta roşie deschide ușa magazinului unde lucra. Intră repede pentru a introduce  parola la centrala de avertizare.

Între timp, o altă femeie se oprește la bancomatul din fața magazinului. Lângă ea se oprește o altă femeie în vârstă. Vorbesc, răd și intră în magazin.

Zâmbesc. Undeva departe, o văd pe fata cu părul verde. Se uită spre mine și parcă-mi zâmbește înainte să dispară pe o strada lăturalnică. Trebuie să o abordez într-una din zile.

Mă duc la baie și cu greu reușesc să mă bărbieresc, să fac un duș și să mă îmbrac. Colegul meu mă așteaptă agitat:

  • Hai că am chemat un taxi ca să ajungem la timp.
  • Bine… bine…  oare adorm și mă voi trezi din nou? – mă gândesc eu fără a înțelege și a diferenția realul de imaginar.

Intră profesorul cu o privire care-i îngheață pe toți cei prezenți în sală. Este îmbrăcat într-un halat alb impecabil de curat. Între timp apare și asistenta lui, într-o frumoasă rochie roz.

Profesorul se uită la cei prezenți după care se adresează celor prezenți, pe un ton grav:

  • Astăzi o să vedem câți dintre voi se vor descurca în era digitală.
  • Nimeni nu este perfect! Testul pe care-l veți da astăzi este împărțit în două părți. Prima parte cuprinde zece întrebări de logică și perspicacitate. Până astăzi nimeni nu a reușit să răspundă la toate întrebările. Cele mai multe răspunsuri corecte au fost doar în număr de nouă. Vă provoc să demonstrați absolutul.
  • ….
  • Deci nimeni nu este perfect. Nici eu, chiar dacă am doctoratul în domeniu.
  • ….
  • Partea a doua a examinării, va reprezentă cartea vostră de vizită în domeniul pe care l-ați ales. O să vă dau niște inițiale și o să-mi faceți un program. Vreau ca prin ceea ce concepeți să alungați elementele negative din viața voastră și a celor din jur și să aduceți bucurie. Inițialele sunt doar litere pe care mintea noastră le asociază anumitor cuvinte.
  • Cred că este timpul să începem. Nu uitați, că fiecare pas reprezintă un nou început. În momentul când te deplasezi ai mai multe direcții, iar opțiunile vă aparțin. Totul este ca o buclă, un cerc care se închide sau nu! Voi decideți ceea ce trebuie să se întâmple în viitorul vostru și nu numai!

Stau și mă gândesc. Am multe idei. Oare totul este doar fascinația imaginației?

Mă uit în jur și-mi văd colegii stresați. Totuși mă simt calm dar totuși puțin agitat. Nu-mi dau seama de ce…

Simt că sunt stăpân pe situație și zâmbesc. Privesc spre geam și-l observ pe colegul meu cu cămășa albastră discutând cu frumoasa noastră colegă, care purta o rochie roșie…

Stau și mă gândesc. Privesc inițialele pentru partea a doua a examenului, conform biletului extras de mine din bolul pe care-l adusese asistenta profesorului: ANNIE.

Întorc biletul și-l ridic spre lampa din sală. Parcă scrie ceva pe spate, puțin perceptibil: „azi poate fi ultima noastră zi”.

Povestire publicată în antologia: Literatura română contemporană – Proza, Editura Art Creativ, 2020

Acest articol a fost publicat în Creatii publicate, Proza publicata și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Azi poate fi ultima noastră zi

  1. Pingback: Fragmente – Azi poate fi ultima noastră zi | mendre.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s